Din exterior, totul pare evident: el te umilește, ea se folosește de tine, relația a dispărut de mult, există doar obișnuință și durere.
Dar în interior funcționează un mecanism puternic, aproape mistic, care te face să te agăți de epava navei care se scufundă ca de singura salvare, relatează corespondentul .
Nu este vorba nici de prostie, nici de slăbiciune – este un cocktail psihologic complex de frică, traume și credințe distorsionate care paralizează voința și te obligă să suporți insuportabilul. Prima și cea mai puternică componentă este frica de necunoscut.
Pixabay
Chiar și o realitate infernală, dar familiară, pare mai sigură decât un viitor cețos în care ești singur. Creierul, a cărui sarcină principală este supraviețuirea, preferă durerea familiară unei amenințări potențiale.
„Și dacă nu voi mai întâlni pe nimeni?”, „Cum voi trăi singur?”, „Ce vor spune oamenii?” – aceste întrebări creează iluzia că suportarea durerii suplimentare este o alegere rațională, mai degrabă decât capitularea.
Al doilea element este sindromul costului de oportunitate. Ani de zile am investit timp, energie, emoții, vise în această relație, am iertat înșelăciunea, am îndurat umilința.
A recunoaște că totul a fost în zadar, că investiția nu va da roade, este insuportabil pentru psihic. Este mult mai ușor să continuăm să investim, sperând că situația se va schimba și că investițiile noastre uriașe vor aduce în sfârșit dividende sub forma unei vieți fericite împreună.
Ne agățăm nu de partenerul nostru, ci de propriile noastre eforturi trecute, refuzând să le recunoaștem ca fiind pierdute. O legătură traumatică construită pe cicluri de idealizare – devalorizare – respingere – idealizare creează o dependență puternică.
Partenerul, după o ceartă și o umilință, devine brusc afectuos, atent, oferă cadouri, vorbește despre iubire. Acest contrast – de la retragerea adrenalinei la euforia dopaminei – este fixat în creier ca cea mai puternică recompensă.
Nu fugiți de ea, ci de această înălțime a reconcilierii pentru care sunteți dispus să îndurați un nou episod de durere. Aceasta este schema clasică a sindromului Stockholm în miniatură.
Fundamentul profund este adesea un scenariu din copilărie și o stimă de sine scăzută. Dacă în copilărie dragostea părinților era condiționată, trebuia câștigată prin supunere sau realizări, o persoană crește cu convingerea că dragostea unui partener trebuie câștigată prin suferință.
„Din moment ce mă tratează așa, înseamnă că o merit”, „Cred că dacă mă străduiesc mai mult, va aprecia în cele din urmă”. Sacrificiul devine singurul limbaj cunoscut al iubirii, iar tratamentul normal, respectuos, pare suspect și nemeritat.Speranța falsă este cel mai bun prieten al acestui iad. Ea se hrănește cu resturi de amintiri bune, cuvinte rare de afecțiune, promisiuni care nu se vor adeveri niciodată.
Construim castele întregi de aer pe fundațiile șubrede ale „dar îți amintești acum cinci ani…” sau „a spus că va îndrepta lucrurile”. Speranța funcționează aici nu ca un motor, ci ca un temnicer, nepermițându-ți să vezi realitatea: persoana nu s-a schimbat, nu se va schimba, iar credința ta într-un miracol nu face decât să-ți prelungească chinul.
Singura modalitate de a rupe acest ciclu este să faceți actul curajos de a accepta realitatea. Va trebui să recunoașteți trei adevăruri dureroase: investițiile dvs. din trecut sunt iremediabil pierdute, această persoană nu va fi niciodată ceea ce vă doriți să fie, iar viitorul singur nu este un dezastru, ci un spațiu al noilor posibilități.
Trebuie să jelești pierderea, nu a lui, ci a iluziilor și a versiunii de sine pe care le-ai investit în el. Începeți cu o mică revoltă – permiteți-vă să fiți supărată nu pe dumneavoastră, ci pe situație.
Furia îndreptată spre exterior furnizează adesea exact energia care îți lipsea pentru a face o mișcare. Descrieți pe hârtie tot ceea ce ați suportat, fără scuze sau „dar”.
Recitiți-o. Aceasta nu este viața ta – este un scenariu din care este timpul să sari.
Amintiți-vă că a vă agăța de ceea ce vă distruge nu este loialitate, ci o formă de sinucidere lentă. Adevăratul curaj nu constă în a rezista la nesfârșit, ci în a spune „stop” într-o zi, a te întoarce și a pleca spre necunoscut, unde măcar ai o șansă să te întâlnești pe tine însuți – persoana puternică și întreagă care ai fost cândva înainte de a decide că fericirea ta depinde de altcineva.
Citește și
- Ce să faci dacă iubirea a devenit ca sevrajul: neurochimia dependenței și cum să ieși din cercul vicios
- Cum să recunoști un vampir emoțional înainte de a fi devastat: modalitățile invizibile prin care îți sug puterea
